"Un veac de singurătate"- Impresii

Continuîndu-mi călătoria pe meandrele literaturii clasice am dat peste romanul „Un veac de singurătate” al lui Gabriel Garcia Marchez. Poate că referinţa structurală pe care am facut-o cînd vorbeam despre „Enigma Otiliei” a devoalat secretul şi a năruit suspansul, însă, cu toate acestea, iată-ne în pragul unei analize de care, sincer să fiu, mă tem puţin. Temerea mea se fundamenteză pe complexitatea acestui roman ce se observă mai ales la nivelul firului narativ, prin numărul impresionant de personaje, numeroasele şi întortocheatele conflicte, dar şi prin abundenţa de evenmimente concentrate în cele aproximativ cinci sute de pagini. Un roman atît de complex, de plin de substanţă nu poate fi epuizat în cîteva rînduri şi nici nu mă văd în stare să-i pătrund sensurile cele mai adînci, însă, din fericire, o să ma dezvinovăţesc spunînd că nici nu îmi propun asta, aşa că mă voi limita la cîteva impresii personale fără a avea pretenţia unui studiu de avengura unei analize literare a romanului.

Cînd am trecut de la romanul realist, obiectiv, al lui George Călinescu la Marchez am suferit un şoc, nimic din ceea ce mă învăţaseră Călinescu sau Petrescu, Slavici sau Sadoveanu nu mă puteau pregăti pentru o astfel de întîlnire. Începutul a fost promiţător, în aparenţă, deşi derutant în esenţă, un colonel dinaintea unui pluton de execuţie, m-am gîndit poate la un jurnal de război, titlul era de partea mea, „în sfîrşit, gata cu dramele din amor”, mi-am zis. Aveam să aflu mai tîrziu cît de mult mă va fi costat acea supoziţie. Ca să fiu sincer, primele şaizeci, şaptezeci de pagini, în care mă aflam încă în stare de şoc, neînţelegînd nimc din roman m-au făcut să-l urăsc. Ceea ce m-a făcut să merg mai departe cu lectura a fost ambiţia mea de filolog care ştie că nu este îndreptăţit să judece o carte pînă nu o termină. Nu am regretat. Trecerea de la absurd către intelegibil a început curînd, personajele prindeau formă, acţiunea căpăta sens. Sentimentul pe care l-am avut în timp ce citeam acest roman a fost acela al încercării de a aduce un tărîm dintr-un basm în centrul unei metropole.

Probabil greşeala pe care am făcut-o în abordarea romanului, şi pe care am descoperit-o abia la ultima pagină, este aceea că eu căutam să descifrez titlul „Un veac de singurătate” la nivelul unui personaj. Din clipă în clipă mă aşteptam ca toţi să se estompeze şi să continue firul narativ cu perspectiva intrinsecă a acelui personaj. Întîi am crezut că va fi vorba despre Jose Arcadio Buendia, mai apoi despre colonelul Aureliano Buendia, m-am gîndit apoi că, poate, este vorba despre Rebeca, sau, spre final, despre Ursula, autorul a lăsat astfel de mici indicii de însingurare în toate personajele, dar nu aici se afla cheia. La fel cum am spus şi în articolul precedent, este foarte clar că romanul nu se focalizeză pe un personaj central, cînd am scris despre Enigmă, nu terminasem încă acest roman. Dacă l-aş fi terminat, aş fi înteles că este vorba despre un soi de personaj colectiv. Dacă la Ioan Slavici „gura satului” posedă un rol atît de pregnant încît poate fi considerat un personaj colectiv, în acest roman neamul Buendia reprezintă acest soi de personaj, el este cel „condamnat la un veac de singurătate”, iar cei dintre voi care aţi citit romanul cunoaşteţi durerea de a afla asta abia la ultima pagină.

Ceea ce am putut observa în materie de proces literar este măiestria cu care Marchez introduce ciclicitatea evenimentelor în viaţa personajelor. Codiţa de purcel a celor doi copii din neamul Buendia, dispuşi simetric la începutul romanului, respectiv la finalul lui, fiind despărţiţi de cîteva generaţii. Faptul că cei doi gemeni Jose Arcadio al Doilea şi Aureliano al Doilea îşi schimbau des identitatea în copilărie, într-atît încît se credea că ajunşi la maturitate, de fapt, rămînseseră cu identităţile schimbate şi faptul că la moartea lor mormintele le sunt încurcate iar, restabilindu-se astfel echilibrul. Caracteristicile personale ale bărbaţilor din familie care parcă nu se transmit în funcţie de genă, ci în funcţie de nume, însingurarea care îi caracterizează şi pe Jose Arcadio Buendia, colonelul Aureliano şi pe Jose Arcadio al Doilea, care era de fapt Aureliano al Doilea. Probabil această ciclicitate este, de fapt, şi cauza imuabilităţii profeţiei lui Melchiade. N-aş spune lucrul acesta dacă nu aş fi observat încercarea Ursulei de a ieşi din acest cerc vicios. Ea realizează drumul pe care familia ei a pornit şi cu fiecare generaţie ea speră că ceva se va schimba, iar de fiecare dată cînd copiii şi nepoţii ei fac aceleaşi şi aceleaşi greşeli ea, cumva, resemnată, dar nu pe deplin, afirmă că mereu au fost „o casă de nebuni”.

Ritmul romanului este unul foarte fluctuant, pasaje precum cel incipient, cu vizitele ţiganilor, cunosc o desfăşurare lentă, fără prea mult piper. În schimb, am observat şi cîteva pasaje cu un ritm capabil de a creşte pulsul cititorului. Dintre acestea amintim războaiele dintre conservatori şi liberali, toate, dar absolut toate poveştile de iubire care au darul de a face orice stoic să se îndoiască de apatismul său, cît şi finalul, cel în care Aureliano al Doilea reuşeşte să descifreze destinul implacabil scris în profeţiile lui Melchiade.

O altă rubrică ce s-ar putea întocmi în ceea ce priveşte acest roman ar fi un catalog de vise spulberate, de speranţe năruite. Aici probabil am putea încadra intenţiile inovatoare ale lui Jose Arcadio Buendia, dorinţa Ursulei de a scoate familia din această ciclicitate de întîmplări nefaste, speranţele unei victorii liberale ale colonelului Aureliano, iubirea aceluiaşi pentru tînăra Remedios, iubirea Amarantei pentru Pietro Crespi, visul colonelui Gerineldo de a se căsători cu Amaranta, visul Fernandei de a îl face pe fiul ei, Jose Arcadio papă... strîngînd toate aceste cazuri mi-am dat seama de tragismul acestei familii, de aici vine veacul de singuratate, mai ales, probabil în legătură cu faptul că un veac înseamnă o sută de ani, aproximativ anii vieţii Ursulei, care, de altfel, nu a murit cu mult înaintea ultimului Buendia. Această singurătate a celor din familia Buendia cred că este cel mai bine conturată începînd cu austerităţile izolării pe care o impune Fernanda, fără însă să fie insesizabilă şi înainte.

„Un veac de singurătate” este un roman extraordinar, recunosc, au rămas foarte multe aspecte pe care nu le-am atins, şi încă foarte multe pe care poate nu le-am pătruns. Nu este, cu siguranţă, un roman pe care să-l înţelegi pe deplin după o lectură singulară. Probabil dincolo de toate intrigile şi de povestea tragică a unei familii damnate, aşezate magistral în pagină cu o măiestrie de necontestat, romanul merită citit şi pentru starea pe care o oferă, pentru întrebările pe care le ridică fără să sugereze nici un răspuns, pentru sentimentele pe care le aprinde în inima celui ce se cufundă nesăţios în nisipurile mişcătoare ale satului mirajelor...

14.04.2020