"Eugenie Grandet"- Impresii

Din Spania războaielor civile, trecînd graniţa de nord, ajungem cu micul nostru jurnal literar în Franţa modernă. Iată-ne întorşi la acelaşi roman realist, la aceeaşi temă a moştenirii pe care o întîlneam în Enigma Otiliei. De fapt, George Călinescu chiar de la Balzac a împrumutat această intrigă a averii şi cîteva tipologii de personaje. Poate mi-ar fi fost mai de folos să le citesc în ordine inversă, dar nu regret.

Astăzi vă propun să medităm puţin asupra unuia dintre cele mai de succes romane ale lui Honore de Balzac. Mărturisesc că e primul roman pe care îl citesc de la acest autor, care fiind unul dintre marii clasici, mi-a creat şi numeroase aşteptări. Unele dintre ele s-au dovedit a fi juste, dar majoritatea s-au dovedit a fi nefondate. Mă aşteptam, de exemplu, la un roman cu o sumedenie de personaje, de familii, de caste a căror intersectare să-mi pună atenţia în dificultate, în schimb, m-am întîlnit cu un fir narativ foarte coerent, concis, cu un circuit singular, fără tablouri paralele, fără povestire în ramă sau alte tehnici literare capabile să îmbîcsească firul poveştii. Mă aşteptam, de altfel, la o sobrietate absolută, la o castitate interioară a tuturor personajelor, cînd, de fapt, aproape la fel de pregnantă precum tema moştenirii este tema iubirii Eugeniei Grandet.

Începutul romanului este unul destul de plictisitor, cu o introducere în context lentă şi palidă, fără prea multe culori vii, fără prea multe expresii îndrăzneţe, precum o piesă pentru vioară compusă în stil baroc. Este introdus personajul Felix Grandet, cel mai adesea evocat sub sintagma „Moş Grandet” sau simplu „Grandet”. Aici a început să devină palpitant, cu fiecare rînd pe care îl citeam în plus ajungeam să îl cunosc mai bine pe Costache Giurgiuveanu prin prisma lui Moş Grandet. Bîlbele, care la Costache Giurgiuveanu erau un tic nervos, la Moş Grandet sunt o tactică de marketing, faptul că amîndurora li se zice „moş” face din acest lexem mai degrabă referitor la vîrstă, un blazon al avariţiei, al tipologiei de persoană pe care îl reprezintă. Cu toate că asemănarea este izbitoare, se vede foarte clar care este arhetipul şi care este copia. Costache Giurgiuveanu este mult mai omenos, este un avar, este un zgîrcit, dar nu l-aş putea auzind zicîndu-i Otiliei „Ai grijă de averea mea, îmi vei da socoteală în cer despre asta.”.

Despre Felix Grandet... Am spus în comentariul la Călinescu cum că îmi este ciudă pe Costache Giurgiuveanu, ei, daca acolo era vorba despre o oarecare antipatie familială pe care o simţeam faţă de avarul romanului, în cazul lui Grandet este vorba despre o adevarată aversiune glacială pe care o simt faţa de el ca om. La început l-am apreciat pentru precizia cu care îşi administra afacerile, în general precizia şi profesionalismul într-un domeniu atrag respectul. Însă pe măsură ce mă adînceam în atmosfera „conacului” din Saumur moş Grandet a început să îmi cadă în dizgraţie. Modul cum îţi trata soţia şi fiica mi s-a părut din ce în ce mai problematic, iar revolta faţă de el m-a cuprins mai cu seamă în momente precum cel în care afirmă „Dacă soţia mea poate fi salvată, salvaţi-o, chiar dacă ar trebui să cheltuiesc pentru asta o sută sau două de franci”, aceasta în condiţiile în care averea sa număra şaptesprezece milioane de franci... . Sau cel în care reacţionează în mod aberant faţă de împrumutul pe care Eugenie i-l face lui Charles. Dacă astfel de momente mi-au produs o stare de revoltă, următoarele două piscuri ale avariţiei mi-au lăsat un gust şi mai amar. Este vorba întîi despre momentul în care a vrut să desfacă caseta lui Charles cu briceagul în ciuda strigătelor disperate ale fiicei sale, care era gata să se sinucidă în cazul în care Grandet ar fi stricat caseta, iar, mai apoi, despre încercarea de a apuca crucifixul de aur al preotului care venise să-l împărtăşească, fapt care, menţionează autorul, l-a costat viaţa. Foarte adîncă această precizare... . Moş Grandet, cred eu, poate fi subiect de studiu psihologic, la el se vede foarte clar cum fiecare dorinţă, fiecare instinct este absorbit şi asumat de către avariţie. Hrana în casă este împărţită cu zgîrcenie pentru a face economie, lumînările la fel, lemnele pentru foc de asemenea, iar în momente precum „Numai tu ai aur! Arată-mi aurul tău fetiţo” sau „Ai grijă de aur, pune nişte aur în faţa mea”, se observă clar că şi instictele erotice şi pînzele virilităţii tot de către aur sunt umflate. De altfel, şi îndatoririle sale familiale crede că tot astfel le poate împlini, ca de exemplu atunci cînd aruncă nişte monede de aur în patul soţiei sale sperînd ca astfel să îşi îmbuneze consoarta şi fiica. Însă el era prea adîncit în această patimă ca să mai înţeleagă jalnicul răspuns „avem nevoie de dragostea ta, nu de aur”. Îl deplîng pe Moş Grandet... este exemplul elocvent de om care-şi iroseşte viaţa... o viaţă pămîntească austeră şi plină de griji şi de nevoi... o veşnicie într-o lume unde ceea ce a iubit el cel mai mult, aurul, nu există. „Ce poate să dea omul în schimb pentru sufletul său...?”

Doamna Grandet, mucenica vieţii de familie... . Doamna Grandet are o prezenţă destul de ştearsă, mai ales în prima parte a romanului, dar, cu toate acestea, este mai mult decît o femeie într-un stat patriarhal. Este mai mult decît soţia soţului ei, dar nu în stilul Zoei Trahanache. Virtutea ei, caracterul ei se materializează în evoluţia fiicei sale, care o urmează pe calea credinţei, o urmează în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, în răbdare şi în virtute. Singurele clipe în care se remarcă dinamism la acest personaj sunt momentele în care îi ocroteşte pe Charles şi pe Eugenie, pe aceasta din urmă mai ales în perioada bolii ei. Moartea ei şi grija pe care nu i-o poarta Grandet îmi amintesc de moartea lui Costache Giurgiuveanu, diferenţa e că ea, spre deosebire de Costache, este o sfîntă.

Eugenie Grandet... victimă a banilor, victimă a trădării. Grija pentru ea m-a cuprins încă de la începutul lecturii, mă gîndeam că va fi o simplă piesă de domino în jocurile dintre bogătaşi. Că va fi dată de nevastă unui om pe care ea să nu-l iubească, doar din raţiuni mercantile. Familiile Cruchot şi des Grassins erau exact ca familia Aglaei, nu voiam să o văd pe domnişoara Grandet măritată cu Titi... . Apoi, povestea de iubire dintre ea şi Charles mi-a dat speranţă, întrevedeam o dramă produsă de plecarea lui Charles în Indii, dar mă gîndeam mai degrabă fie la o moarte subită a lui, fie la faptul că s-ar fi întors atunci cînd urmele tinereţii din cei doi s-ar fi şters, atunci cînd e tîrziu să mai aprinzi torţa unei iubiri mistuitoare. Nu a fost nici una dintre cele două, ci mai rău, trădarea pentru obţinerea unui statut social. Am simţit pînă în adîncul fiinţei vorbele Eugeniei „Prin diligenţă! spuse Eugenie. Un lucru pentru care mi-aş fi dat viaţa!”. M-am temut că toate aceste întîmplări nefaste o vor arunca în aceeaşi mocirlă în care se scăldase tatăl ei întreaga viaţa. Această teamă a culminat cu utilizarea structurii „vom vedea”, moment în care doamna des Grassins realizează asemănarea dintre limbajul fetei cu cel al lui moş Grandet. Cu toate acestea în final s-a dovedit contrariul, ea, asemenea Rebecăi după moartea lui Jose Arcadio s-a izolat, a devenit într-atît de castă încît se gîndea serios la monahism şi a îmbrăţişat actele caritabile. Merita o viaţă mai frumoasă, dar o va fi dobîndit în cer, ceea ce nu-i mai puţin lucru.

„Biata Nanon!”... În ceea ce o priveşte pe slujnică nu voi întra în detalii, dar voi spune că avarul nu o merita... rolul ei era cu singuranţă acela de a alina suferinţa doamnei Grandet şi fiicei sale. Respect...

Charles... aş fi spus că îl admir pentru modul în care s-a maturizat după pierderea tatălui, pentru faptul că a fost capabil să renunţe la fandoseli şi să îşi ia viaţa în mîini, dar m-a dezamăgit la final. Nu îi voi acorda clemenţă prin a spune că e ceva genetic, e un neserios, dar soarta l-a răsplătit, nu va mai avea parte de iubire curată niciodată... săracul om bogat... .

Restul personajelor nu merită comentarii, e clar că ele sunt doar unelte pentru construirea diferitelor situaţii, sunt figuri foarte şterse, cărora nici măcar nu le este menţionat numele complet şi al căror portret este abia creionat. Sunt doar oameni, ca oricare alţi cetăţeni ai Franţei moderne.

Înainte de a încheia aş mai vrea să menţionez cîteva aspecte care m-au surprins plăcut la acest roman. Întîi de toate, ceva unic, întîlnit doar la Balzac pînă acum, este dezinvoltura cu care intervine în naraţiune în ipostaza de autor cu secvenţe precum „este cazul să explic asta”, „pentru a înţelege ce se va întîmplă vă voi spune întîi asta”. Aceste intervenţii total neconvenţionale dau naraţiunii senzaţia că tot ce este scris este real prin ingerinţa autorului din planul concret în planul imaginar care astfel amestecă cele două lumi pînă se identifică una cu cealaltă. Un alt aspect care m-a surprins în mod plăcut este aspectul exhortativ mascat adesea de ironii precum „Oare nu banul este singurul zeu căruia oamenii se mai închină acum?”. Mai mult decît atît, romanul de faţă l-am găsit ca fiind unul cu un profund mesaj creştin care se descifrează în perspectiva evoluţiei personajului principal. De altfel, referinţele precise la spaţiul bisericesc, precum faptul că numeşte un veşmînt preoţesc concret „stiharul”, faptul că precizează numele slujbei de seară „vecernie” şi, in genere, multitudinea de trimiteri la spaţiul eclezial şi importanţa acestui spaţiu pentru Eugenie şi mama ei.

Balzac... realismul francez... Eugenie Grandet, o carte extraordinară, în care se poate urmări tipologia avarului pînă la cele mai subtile nuanţe ale personalităţii, în care consumatorii de drame ale dragostei găsesc încă o porţie de trădare, din care nu lipşeşte morala creştină şi nădejdea pe care o dă perspectiva veşniciei. Deşi încărcat de o oarecare amărăciune, finalul nu îl consider unul trist, ci dimpotrivă, fericit. Balzac o lasă pe Eugenie în grija lui Dumnezeu...

„Doamne am pierdut tot, dar dacă nu te-am pierdut pe Tine, n-am pierdut nimic.”(Pr. Constantin Necula)

16.04.2020