"Enigma Otiliei"- Impresii

Cu toată această perioadă de carantină m-am aplecat cu multă abnegaţie către literatură faţă de care sunt vinovat de o oarecare neglijenţă, în favoare carţilor non-literare care mi-au răpit o bună parte din timp. Conjunctura a făcut să încep această călătorie literara cu un roman romînesc, scris de prea bine cunoscutul George Călinescu, în speţă „Enigma Otiliei”. Tocmai din pricina faptul că este un roman autohton, de altfel inclus în curriculum-ul examenului de bacalaureat nu voi încerca în cele ce urmează să fac un comentariu literar, teoretic. Nu o să ma refer la specia de roman obiectiv sau la tehnicile utilizate, ci, mai degrabă, o să ofer o perspectivă subiectivă, cîteva impresii în urma acestei lecturi.

Înainte de a începe scurta trecere în revistă a evenimentelor aș vrea să fac o remarcă structurală. Nu pot să nu încep prin a spune că deși este clară focalizarea atenției pe personajul Felix, toate personajele prezente în carte sunt caracterizate extraordinar de cuprinzător atît din punct de vedere moral, cît și aspectual facilitînd o transpunere în contextul prezentat care nu presupune prea mari eforturi de imaginație. Spre deosebire de romanul „Un veac de singurătate”, al lui Gabriel Garcia Marquez, spre exemplu, unde multitudinea de personaje, lipsa de focalizare în jurul unui personaj central, repetarea şi amestecarea aceloraşi cîteva nume pentru majoritatea personajelor şi lipsa caracterizărilor suficiente produc o gravă stare de confuzie în lipsa unui efort susţinut de atenţie în cadrul lecturii. În acest din urmă roman e mai uşor să reţii personajele figurante decît pe cele centrale ! Poate vom vorbi şi despre acest roman în viitor, acum însă vom reveni la Enigma.

Începutul este unul de-a dreptul kafkian, Felix, un tînăr absolvent de liceu din Iaşi, rămas orfan, vine la unchiul său la Bucureşti unde avea să stea sub tutela lui pînă la majorat, în virtutea începerii cursurilor la Facultatea de Medicină. Ajunge la adresa indicată şi unchiul, cu care pînă la momentul respectiv corespondase, se face că nu îl cunoaşte spunîndu-i că acolo nu stă nimeni ! La o a doua încercare, cu intervenţia Otiliei, este primit. Această scenă din început este, vom vedea, importantă atît pentru simetria finalului cît şi pentru introducerea Otiliei. Încă din prima apariţie a Otiliei e evidentă dragostea virtuală a lui Felix care se va actualiza destul de repede pe parcursul romanului.

Despre Felix, de remarcat sunt ambiţia lui, gustul pentru spaţiul academic, dispreţul pentru falsitate, standardele lui foarte înalte, la care nu renunţă, şi bine face ! Felix este eminamente un idealist, aşa cum însuşi mărturiseşte, nu putea fi al doilea într-un domeniu. Vrea un nume în medicină, dar vrea şi o iubire absolută. Poate mi-ar fi plăcut de la Felix mai mult stoicism în ceea ce priveşte frivolităţile de tipul beţiilor şi aventurilor cu Georgeta, cred eu, i-ar fi dat o statură mai demnă în raport cu suferinţa lui. Ceea ce rămîne o enigmă în cazul lui Felix este dacă a dobîndit desăvîrşirea în ambele aspecte. Ştim că a ajuns un medic mare, profesor universitar, şi-a dobîndit renumele medical, fără îndoială. Dar despre viaţa lui amoroasă ni se spune doar că s-a căsătorit cu o femeie influentă, într-un chip strălucit. Aş vrea să cred că Felix nu s-a dedat unei căsătorii cu o femeie incapabilă de o iubire mareaţă, de o pasiune incomensurabilă, fără capacitatea de a iubi pe care o avea el. Însă faptul că femeia cu care el s-a căsătorit este cu desăvîrşire neglijată de către autor, care nu-i aminteşte nici măcar numele, mă face să cred că, de fapt, poate s-a căsătorit pentru a-şi îndeplini nevoile unei apartenenţe la o familie, din resemnare. Mai ales că, ne spune autorul, că prin intermediul soţiei a ajuns în nişte cercuri de oameni influenţi, deci, cumva, pe soţie o menţionează doar în aspectul profesional.

Pascalopol, un martir, aş zice. Trebuie să menţionez că am avut opinii contrare de-a lungul romanului cu privire la Leonida Pascalopol, însă în final, recunosc, îmi place. În ceea ce ma priveşte, cred că el, săracul, a suferit mai mult decît Felix. Asta, sau iubirea lui virilă pentru Otilia era de departe covîrşită de cea paternă. El, spre deosebire de Felix, răbda cu multă gentileţe gelozia, nu se revolta şi orice ar fi fost era la dispoziţia Otiliei. De asemenea, spre deosebire de Felix, nu avea absolut nici o pretenţie de la Otilia, este un exemplu bun de iubire dezinteresată. De altfel, caracterul său cavaleresc se poate observa şi în alte conjuncturi printr-o minuţiozitate în descrierea gesturilor şi atitudinilor sale de care dă dovadă autorul. Pascalopol e un gentleman. Trebuie, de asemenea., să mărturisesc faptul că, deşi m-am identificat în mare măsură cu Felix, mi-a părut foarte rău de Pascalopol după discuţia din tren. Deşi i-a fost soţie, nu a avut-o niciodată pe Otilia cu adevărat , şi nici măcar nu suferea, ba mai mult, spune cu atîta seninătate că i-a redat libertatea încît îl bănuiesc ori de stoicism, ori de resemnare, ori de sfinţenie. Aceasta ar fi, să zicem, enigma lui Pascalopol.

Despre Otilia, mi-e greu să îmi adun gîndurile... . Curiozitatea mea în ceea ce o priveşte pe Otilia este dacă ea ştia cu adevărat cine este şi ce vrea. Îmi vin acum în minte cuvintele lui George Călinescu cu privire la titlul operei „Pentru un tînăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi pe veci fata care îl va respinge, arătîndu-i, totuşi, dovezi de iubire”. Enigma, deci, o plasează în percepţia lui Felix. Dar ea, Otilia, cum se vedea pe sine? După lectura romanului am rămas cu această insuficienţă, nu mi-e clară imaginea Otiliei despre sine, şi asta ar fi probabil enigma Otiliei. În ceea ce priveşte perspectiva mea asupra ei, aceasta cunoaşte două etape, cu mai multe subdiviziuni să zicem, dar n-o să intrăm prea mult în profunzime. Prima etapă ar fi cea de pe parcursul întregului roman, aproape, aceea de fată diferită, specială, aceea fată, singura de altfel, cu care poţi trăi o iubire absolută. Ea nu e ca Aurica, nu caută pe nimeni în mod special, ea este căutată. Nu e ca Georgeta, nu e ca Ana sau ca Olimpia, de o banalitate lugubră, ci dimpotrivă, este ipostasul gingăşiei, al naturaleţii, al inocenţei şi al frumuseţii. Cea de a doua etapă cred că este caracterizată cel mai bine de poza pe care i-o arată Pascalopol lui Felix în drum spre Constanţa. Acea fată pură de pînă atunci cade în abisul mediocrităţii unde se scaldă celalte femei descrise pînă atunci în roman, devine doar una dintre celelalte, o simplă damă burgheză... .

Costache Giurgiuveanu... mi-e puţin ciudă pe el, mai cu seamă pentru că imprudenţa lui îl îmbogăţeşte pe Stănică, cel care merita cel mai puţin moştenirea. Nu îi plîng însă de milă Otiliei, s-a descurcat ea, oricum. Sunt suparat pe Costache şi pentru că-l jupuia pe Felix fără pic de ruşine. Altfel, un personaj haios, nu pot să nu recunosc că mi-a părut rău de el în zilele de boală, în care familia Aglaei îl trata odios, şi mai ales, moartea aceea absolut josnică... . Merita mai mult.

Cam acestea ar fi personajele care mi-au atras atenţia, despre Stănică nu vreau să spun nimic pentru că mi-a lăsat un gust extrem de amar, este o tipologie umană pe care nu o suport. Şi nici celelalte personaje nu merită o atenţie deosebită.

În ceea ce priveşte finalul, trebuie să spun că nu mi-a plăcut, sub aspect subiectiv. Căderea în mediocritate a Otiliei, renunţarea la sentiment a lui Felix, toată suferinţa lui, bătrîneţile resemnate ale lui Pascalopol... împlinirea proorociei lui Costache Giurgiuveanu prin vizita simetrică a lui Felix de la sfîrşit... prea mult tragism. Acum, cel puţin această scenă de final poate fi văzută şi din prisma faptului că, dincolo de toată suferinţa şi scîrbele trăite de către Felix pe strada Antim, el, totuşi îşi aduce aminte de acel episod haios din prima seară. Bine ar fi să fie aşa. Pentru parcursul romanului, pentru spectaculozitatea acţiunii, recunosc, nu putea exista un final mai apoteotic de atît, din punct de vedere obiectiv, de acord, finit coronat opus, dar mi-ar fi plăcut să se termine altfel. Mi-ar fi plăcut ca finalul propus de Pascalopol pe la jumătatea romanului să se materializeze într-o căsătorie a lui Felix cu Otilia sub oblăduirea paternă a lui Pascalopol, Felix să-şi urmeze cariera cu aceleaşi rezultate extraordinare pe care le-a avut oricum, dar, pe lîngă aceasta, să aibă parte şi de o iubire desăvîrşită. Alături de Felix, cred eu, Otilia n-ar fi căzut în acea stare de mediocritate descrisă foarte precis de Eugen Ionescu în „La Cantatrice Chauve” sau de Caragiale în operele sale. Nici Pascalopol nu ar fi rămas singur la bătrîneţe, iar tragismul finalului ar fi fost rispit printr-un „happy end”.

În linii mari, aceasta a fost experienţa mea cu romanul Enigma Otiliei, voi mai reveni şi cu alte impresii la diferitele cărţi cu care îmi mai omor timpul zilele acestea. Modo grosso, o carte extraordinară, şi recunosc, am citit-o pe nerăsuflate, deşi ştiam în mare acţiunea, ştiam finalul din numeroase comentarii literare citite înainte.

11.04.2020