„Rondelul meu” de Alexandru Macedonski- comentariu literar

"Cînd am fost ură, am fost mare, Dar, astăzi, cu desăvîrşire Sunt mare, că mă simt iubire, Sunt mare, căci mă simt uitare. Eşti mare când n-ai îndurare, Dar te ridici mai sus de fire Cînd ţi-este inima iubire, Cînd ţi-este sufletul iertare. Ştiu: toate sunt o-ndurerare, Prin viaţă trecem în neştire, Dar mîngîierea e-n iubire, De-ar fi restriştea cît de mare, Şi înălţarea e-n iertare."

Alexandru Macedonski este unul dintre poeţii de seamă ai literaturii romîne, precursor al modernismului trăind la cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Din punct de vedere al structurii, cît şi al ideilor, poezia lui Macedonski este una ce pare cu desăvîrşire să penduleze între doi poli. Legat de această pendulare oarecum dezorientată a operei lui Macedonski, criticul Nicolae Manolescu nota: „Starea normală a poetului este pentru Macedonski înnoirea. Şi cu toate acestea, el se pune mereu sub semnul tradiţiei. [...]Literatura romînă cunoaşte în cazul lui Macedonski prima dramă a creatorului, cînd conştiinţa poeziei se separă de poezie, merge contra ei. [...] Aşa se explică ambiguitatea operei: epigonismul şi curiozitatea pentru tot ce e nou, spiritul paşoptist, heliadismul şi simbolismul.[...] Lirica lui Macedonski e o imensă tensiune a spiritului, refuzînd ceea ce i se dă şi tînjind după ceea ce i se refuză, o aventură dincolo de orice securitate a ţărmului, în largul neliniştit al oceanului. [...] Mekka visată pururi şi atinsă niciodată."[1]

În ceea ce priveşte analiza operei „Rondelul meu”, aceasta va fi realizată plecînd de la o altă operă a aceluiaşi autor, şi anume poezia „Ură”:

„Dacă-aș fi trăsnet v-aș trăsni, V-aș îneca dacă-aș fi apă, Și v-aș săpa mormântu-adânc Dac-aș fi sapă. Dacă-aș fi ștreang v-aș spânzura, Dacă-aș fi spadă v-aș străpunge, V-aș urmări dac-aș fi glonț, Și v-aș ajunge. Dar eu, deși rămân ce sunt, O voce-adâncă îmi murmură Că sunt mai mult decât orice, Căci eu, sunt ură.”

Privind acum retrospectiv şi ştiind faptul că poezia „Ură” este anterioară celei pe care o propunem astăzi spre analiză putem să afirmăm că poezia „Rondelul meu” este una a perspectivei actualizate, una a revelaţiei.

În prima strofă este prezentată dihotomia dintre două sentimente personificate („am fost ură”; „mă simt iubire”). Personificarea acestor două sentimente, şi mai mult decît atît, atribuirea lor persoanei eului liric le conferă un caracter empiric şi îl indreptăţesc pe autor să le raporteze una la cealaltă, avînd drept balanţă sinele, prin faptul că le cunoaşte pe amîndouă în mod direct. Antiteza dintre cele două sentimente este evidenţiată la nivel sintactic prin conjuncţia adeversativă „dar”, însă calitatea celor două stări ce se află în raport de contrarietate este de o egalitate ambiguă ce este exprimată prin utilizarea aceleiaşi structuri pentru aprecierea amîndurora, şi anume „am fost mare/sunt mare”. Diferenţierea dintre cele două sentimente apare, în schimb, în prima strofă la nivel temporal. Urii fiindu-i atribuit perfectul compus, timp verbal ce defineşte o acţiune din trecut pe deplin încheiată, iar iubirii fiindu-i atribuit timpul prezent, este evidenţiat procesul de tranziţie de la o stare la cealaltă indicînd posterioritatea iubirii din punct de vedere cronologic. Mai mult decît atît, prin faptul că în cazul sentimentului de ură se foloseşte o perspectivă obiectivă, plenară „am fost”, iar în cazul iubirii, o perspectivă subiectivă, parţială „mă simt”, se deduce, pe de o parte, faptul că starea de transfigurare este încă în desfăşurarea, iar, pe de altă parte, că iubirea, spre deosebire de ură, este atît de largă încît nu poate fi cuprinsă pe deplin de către om.

Cea de-a doua strofă aduce cu sine o schimbare de perspectivă. Sufletul poetului se întîlneşte cu desăvîrşirea ce rezidă în asumarea celui mai nobil sentiment, şi anume iubirea. Odată ce-şi găseşte pacea şi alinarea, odată ce găseşte calea, eul liric simte nevoia să împărtăşească această experienţă a sa şi celorlalţi. Prin monologul adresat conturat de folosirea persoanei a 2-a singular este introdusă în cea de-a doua strofă ipostaza de profet, versurile celui de-al doilea catren luînd forma unui discurs exhortativ. În primul distih al acestei strofe apare pentru prima dată în chip vădit o distincţie calitativă clară între ură şi iubire. Prin faptul că iubirea este ridicată deasupra firii, cu menţiunea că această fire nu reprezintă firescul, ci, mai degrabă, instinctul, ura este, prin analogie, atribuită animalităţii specifice omului barbar, primitiv, firii căzute. În acest „suprafiresc” caracter al iubirii găsim de fapt ideea de transcendeţă pe care eul liric o atribuie sugestiv acestui sentiment despre care scria odinioară Sfîntul Ioan Gură de Aur că este capabil de a trece dincolo de moarte. Prin folosirea repetată a lexemului cu valenţă temporală condiţională „Cînd” în cel de-al doilea distih, eul liric contrapune problemei sentimentului de ură soluţiile necesare transfigurării ca pe nişte condiţii sine qua non pe care omul căruia i se adresează încă nu le-a îndeplinit.

În cea de-a treia strofă se pot observa două schimbări majore de registru. Una dintre ele priveşte aspectul structural, iar cealaltă, perspectiva. La nivel structural, dacă pînă acum am vorbit despre catrene, strofa aceasta conţine un vers în plus, ceea ce automat modifică atît ritmul strofei, cît şi măsura, reliefînd o modificare pregnantă la nivelul muzicalităţii întregii poezii. Spre deosebire de poezia „Ură” care are 3 catrene, identice din punct de vedere prozodic, de o liniaritate lugubră, poezia aceasta denotă prin această schimbare de ultim moment exaltare, spontaneitate, şi ne duce cu gîndul încă odată la aspectul evidenţiat de prima strofă şi anume acela că iubirea e atît de complexă încît omul nu o poate cuprinde în întregime. Pentru a evidenţia mai lesne schimbarea de perspectivă, pentru a plăti poeziei „Ură” cu aceeaşi monedă, s-ar fi cuvenit să întoarcă, pentru iubire, o poezie cu tot atîtea versuri şi strofe, însă parcă involuntar, conştientizînd incapacitatea de a cuprinde întreaga esenţă a temei, eul liric face un apel disperat la un vers suplimentar în care speră el să mai adauge la statura noii sale perspective încă un cot. La nivelul perspectivei, constatăm o nouă schimbare ce se observă mai întîi la nivelul tranziţiei de la persoana a 2-a singular la persoana 1 plural. Prin verbul „Stiu” este introdusă ipostaza maestrului spiritual trecut prin viaţă, care se pune în fruntea obştii spre a o conduce pe o cale pe care el deja a parcurs-o. Soluţia pe care eul liric o propune la sentimentul de ură implică două procese psihico-sprituale fără de care tranziţia de la ură la iubire este irealizabilă. Este vorba despre iertare şi uitare, care sunt într-o legătură indisolubilă, neexistînd iertare reală fără uitare. Acest fapt ne duce cu gîndul la arhetipul iertării care este iertarea pe care o acordă Dumnezeu în cadrul spovedaniei. Odată cu rugăciunea de iertare pe care o citeşte duhovnicul celui ce se spovedeşte, iertarea lui Dumnezeu aduce cu sine şi absoluta uitare. Pentru Dumnezeu, odată ce te-a iertat, tu nu mai eşti păcătosul care erai cu 10 minute în urmă, tu nu ai săvîrşit niciodată păcatele ce ţi-au fost iertate, iar pentru că Dumnezeu e Adevărul Însuşi, şi obiectivitatea prin excelenţă, această iertare divină împletită cu uitarea păcatelor de către El se răsfrînge asupra naturii tale încît însăşi firea ta se eliberează de frîiele păcatului, acesta fiind extirpat cu desăvîrşire. O astfel de iertare plenară o avem drept exemplu în Pilda Fiului Risipitor cînd ulterior mărturisirii fiului, acesta nu doar că este primit, tolerat, ci este iarăşi repus în demnitatea iniţială ca şi cînd nu s-ar fi întamplat nimic.

Aceasta e iertarea, aceasta e uitarea, aceasta e iubirea...

---

[1] Nicolae Manolescu - Metamorfozele poeziei, EPL, Bucuresti, 1968, pp. 7-12)