Starea primordială a omului- perspectivă teologică

În lucrarea de faţă îmi propun să abordez sintetic cîteva aspecte legate de starea omului edenic. Pentru a putea vorbi însă despre astfel de aspecte, consider că este necesar să facem o mică incursiune în cîteva noţiuni dogmatice generale.

În primul rînd, este necesar să avem în vedere Revelaţia. Revelaţia este modalitatea prin care Dumnezeu se descoperă oamenilor, se face cunoscut lumii. Despre Revelaţie este important să reţinem cîteva aspecte. Revelaţia are două forme: Revelaţie naturală şi Revelaţie supranaturală. Revelaţia naturală are în vedere ceea ce poate afla omul despre Dumnezeu contemplîndu-I creaţia. Presupune ca omul să-şi dea seama de raţionalitatea lumii, de sensul ei şi astfel să ajungă la concluzia că o Raţiune trebuie să fi plasat aceste raţiuni în creaţie. Un bun exemplu de Revelaţie naturală este sistemul cartezian: „Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum, sum, ergo Deus est”. Revelaţia supranaturală presupune acţiune, acte şi minuni, precum putem observa de-a lungul întregii Scripturi, atît în Vechiul, cît şi în Noul Testament. Relaţia de Revelaţie supranaturală dintre Dumnezeu şi omenire se bazează pe structura „chemare-răspuns”. Dumnezeu este cel care lansează chemarea, omul este cel care răspunde prin angajarea libertăţii sale în sensul vocaţiei. Despre Revelatia supranaturală mai este important să ştim faptul că ea s-a încheiat, s-a împlinit, mai degrabă, avîndu-şi apogeul în persoana lui Iisus Hristos. Această Revelaţie supranaturală este cuprinsă în două documente, de o egala importanţă[1], şi anume, Sfînta Scriptura şi Sfînta Tradiţie.

În al doilea rînd, este cu neputinţă să avansăm către discuţia despre Adam fără a avea în vedere încă două aspecte esenţiale, şi anume, Chipul şi Asemănarea. Ştim cu toţii, omul a fost creat după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, dar oare care este diferenţa dintre cele două? Ce înseamna ele de fapt? Chipul lui Dumnezeu este structura ontologică a omului care îl face să tindă spre comuniunea cu Dumnezeu. Totalitatea caracteristicilor fiinţiale ale omului alcătuiesc Chipul lui Dumnezeu, ceea ce au toţi oamenii în comun este Chipul lui Dumnezeu, deci, cumva, însăşi esenţa naturii umane. Omul, prin purtarea chipului lui Dumnezeu devine un simbol al Său, dar nu un simbol chimic ce nu conţine substanţă în sine, ci un simbol ontologic[2]. Asemănarea, în schimb, se constituie prin drumul pe care omul îl parcurge dinspre perfectibil înspre perfect, prin lucrare şi timp, este activarea acestei structuri ontologice pe care o reprezintă chipul şi împlinrea vocaţiei pe care Chipul o presupune. Chipul este înnăscut, asemănarea, în schimb, se dobîndeşte. Omul devine asemănător cu Dumnezeu în măsura în care devine deopotrivă cu El prin theosis[3], prin parcurgea drumului sinergic al îndumnezeirii.

Acum, că ne-am familiarizat cu noţiunile de bază socotesc că ar fi oportun să continuam spre a vorbi despre Adam. Nu-mi propun să fac o expunere exhaustivă a acestui subiect, ci aş vrea să avem în vedere doar trei aspecte în ceea ce priveşte starea primordială a omului, pe care însă, eu le consider esenţiale.

Adam copilul bun, dar naiv

Primul aspect pe care trebuie să-l avem în vedere în ceea ce-l priveşte pe Adam este modul în care îl raportăm la puritate, la sfinţenie, la Dumnezeu în definitiv. Starea primordială a lui Adam nu putea fi nici una caracterizată de desăvârşirea asemănării, deoarece aceasta cerea timp şi conlucrare între Adam şi Dumnezeu, dar, pe de altă parte, nu putea însemna nici lipsa Chipului, deoarece Chipul este înnăscut, omul este om dintru început. Aşadar, Adam era bun, era curat, dar nu pentru că dobîndise această curăţie, nu pentru că dobîndise Asemnănarea, ci pentru că încă nu fusese pus în faţa unei decizii. Încă nu avusese de ales între bine şi rău, de aceea bunătatea lui trebuie înteleasă ca o inerţie inerentă creaţiei în scopul Asemănării, iar nu ca un merit al dobîndirii acesteia. Într-un cuvînt, Adam era perfectibil. Spre deosebire de acesta, sfîntul, îndumnezeit în Hristos este bun, dar în alt sens. El a cunoscut şi păcatul, poate chiar l-a săvîrşit, s-a ridicat, s-a îndreptat, s-a pocăit, s-a îndumnezeit. Sfîntul în plus faţă de Adam are experienţă, are discernămînt şi are voinţă neclintită. Adam prima dată cînd este pus să aleagă dintre bine şi rău alege răul[4]. Sfîntul care atinge culmile sfinţeniei, ori de cîte ori va fi pus să aleagă între bine şi rău va alege întotdeauna binele în mod precis, fără să ezite pentru că deja a dobîndit discernământul care să-l ajute să distingă calea binelui şi virtutea care să-i dea imboldul de a o asuma. Toate acestea existau şi în Adam dar într-un chip virtual, neactualizat încă,

Adam stăpînul naturii

Un alt aspect substanţial în parcurgea analizei stării edenice a omului este ipostaza lui Adam de stăpîn al naturii[5]. Pentru Adam lumea avea o transparenţă care îi permitea acestuia să aibă o perspectivă eminamente translucidă asupra întregii creaţii. El putea să vadă însuşi logos-ul fiecărei creaţii, sensul cel mai intim al existenţei ei. Mărturie a acestui fapt stă episodul numirii animalelor. Prin aceea că a Adam a dat nume fiecărei făpturi nu ne gîndim că Adam a numit un cîine „Grivei”, şi la aceea că Adam a numit toţi cîinii „Cîine” şi toate pisicile „Pisică” ş.a.m.d. . Această distincţie nominală pe care el o face nu este altceva decît gruparea fapturilor create în funcţie de logos-ul lor propriu, de sensul existenţei lor, dar şi de natura lor individuală. Iată că, stăpînirea lui Adam asupra naturii se manifestă întîia dată printr-o cunoaştere adîncă de care acesta dispune. Odată cu căderea în păcat Adam pierde această stăpînire desăvîrşită a naturii, natura însăşi se răzvrăteşte, iar pentru om, de acum, lumea devine opacă. Ipostază de stăpîn al naturii o vedem însă reluată în persoana lui Iisus Hristos, Pe Care îl întelegem drept Noul Adam. Spun aceasta considerînd faptul că, Hristos, dincolo de a fi Fiul lui Dumnezeu este şi Om deplin, împlinirea umanului se face în Hristos. Minunile pe care Hristos le face asupra naturii, asupra materiei, vindecările, înmulţirea pîinilor, potolirea furtnunii, toate acestea le săvîrşeste în virtutea statului de stăpîn al naturii pe care i-L conferă ipostaza de Om deplin, iar nu cea de Dumnezeu în acest caz. În susţinerea acestei afirmaţii se găsesc numeroase pasaje biblice care confirmă faptul că acţiunea de a face minuni este accesibilă[6] tuturor în măsura credinţei, în măsura sfinţirii lor personale, deci în măsura împlinirii umanului.

Adam (la) graniţa dintre creaţie şi Creator

Abordarea ultimului aspect pe care îl propun pentru această temă se dovedeşte a fi problematic încă de la început. Spun aceasta pentru că, Adam este atît la graniţa dintre creaţie şi Creator în aceeaşi măsuă în care este el însuşi graniţa, sau puntea, mai degrabă, dintre creaţie şi Creator.

Pe de o parte, Adam este la graniţa dintre Dumnezeu şi creaţie întrucît el este mai presus decît cosmosul, dar este mai prejos decît Dumnezeu. Faptul că omul este mai prejos decît Dumnezeu îl consider a fi limpede, aşa că voi trece la motivele pentru care omul este mai presus decît lumea în sine. Omul este singura fiinţă raţionala din lumea creată, iar raţiunea, după cum am văzut mai sus, este cea prin care era cel mai lesne de observat stăpînirea lui Adam asupra naturii. Dincolo de a fi singura fiinţă raţională, omul este şi singura fiinţă conştientă de sine[7], conştiinţa de sine a lui Adam, însă, nu poate fi restrînsă doar la sine, în fond, ochiul priveşte doar în exterior, nu şi înauntru. Astfel, omul se adînceşte în cunoaşterea de sine şi prin cunoaştere lumii, la fel cum un prim pas al cunoaşterii lui Dumnezeu este catafatismul ce ar drept incipit Revelaţia naturală. Trebuie să facem însă o observaţie, prin participarea pasivă a cosmosului la dezvoltarea cunoaşterii omului, cosmosul nu dobîndeşte conştiinţă de sine. Prin faptul că lumea reprezintă pentru om obiectul cunoaşterii, dar şi mediul ce-i oferă cele necesare susţinerii vieţii şi nu invers, este limpede că natura este facută pentru om, iar nu omul pentru natură. Omul este scopul naturii, precum Dumnezeu este scopul omului. Natura trebuie să fie antropizată, iar mai apoi îndumnezeită prin îndumnezeirea omului. Nu în cele din urmă, cosmosul ca întreg are conştiinţă de sine doar prin singura sa parte integranta conştientă, şi anume omul. Conştiinţa de sine a cosmosului se dezvoltă pe măsură ce omul asumă lumea atît din punct de vedere cognitiv cît şi haric.

Pe de altă parte, Adam este puntea sau hotarul dintre creaţie şi Creator prin dualitatea sa ontologică. Omul este alcătuit din două componente: suflet şi trup. Trupul este de origine materială, iar sufletul este de sorginte divină. Prin trup, omul aparţine lumii materiale, lumii create. Prin suflet, însă, omul se înrudeşte cu Dumnezeu, cu necreatul. Astfel, în ipostasul uman se realizează legătura organică, fiinţială dintre materie şi spirit. Fiinţa umana este orizontul ontologic al lumii, locul în care cerul se întîlneşte cu pămîntul, tocmai prin această dublă determinare a sa.

Ar mai fi multe de spus despre Adam, însă cred eu, aceste trei aspecte sunt cele care reprezintă un bun punct de plecare în antropologia teologică. Pentru a concluziona, starea omului primordial este una de curăţenie prin aceea că încă nu întîlnise păcatul. Omul edenic este perfectibil, iar drumul dintre perfectibil şi perfect este unul care cere timp şi împreună lucrare cu Dumnezeu în virtutea îndumnezeirii. Ipostaza omului edenic este una de stăpîn al naturii, pe care o stăpîneşte prin „delegaţie” divină şi printr-o cunoaştere translucidă. Omul se află deasupra naturii din punctul de vedere al funcţiei, al complexităţii, al existenţei, al vocaţiei, dar este inferior Creatorului sub toate aspectele. Nu în ultimul rînd, în fiinţa lui Adam se întîlneşte sensibilul cu inteligibilul prin constituţia sa duala, suflet şi trup

În ceea ce priveşte încercarea epistemologică de cunoaştere a omului ca subiect existenţial tind spre ceea ce spunea Constantin Noica: „Ceea ce e absurd la cei care cer simpla libertate pentru buna dezvoltare a omului e că ei îşi închipuie a şti ce este omul ; cînd de fapt omul e ceva care se defineşte neincetat. - Sînt de partea celui care nu ştie. El are sorţi să capete ceva.”[8]

Bibliografie

• Alexander Schmemann, Euharistia Taina Împărăţiei, traducere pr. Boris Răduleanu, Editura Sophia, Bucureşti, 1987

• Blaise Pascal, Cugetări, traducere George Iancu Ghidu, Editura Ştiinţifică, 1992

• Constantin Noica, Jurnal filozofic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.

• Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxa (I), Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010.

• John Meyendorff, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, traducere Pr. Nicolai Buga, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997

• Seraphim Rose, Genesis, Creation and Early Man, Saint Herman of Alaska Brotherhood, Platina, California, SUA, 2000.

---

[1] „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.”(2 Tesaloniceni 2:15) [2] „O realitate o descoperă pe alta, dar- şi aceasta e foarte important- descoperă numai în măsura în care însuşi simbolul este părtaş realităţii spirituale şi e capabil să o întrupeze. Cu alte cuvinte, în simbol totul descoperă realitatea spirituală şi în el totul e necesar pentru a o descoperi, însă nu întreaga realitate spirituală e descoperită şi întrupată în simbol” (Alexander Schmemann, Euharistia Taina Împărăţiei, traducere pr. Boris Răduleanu, Editura Sophia, Bucureşti, 1987.) [3] „pentru ca toţi oamenii să se împărtăşească de Dumnezeu, şi pentru ca aşa cum trupul şi sufletul sunt unite, tot aşa şi Dumnezeu să devină participabil pentru suflet, şi, prin mijlocirea acestuia, şi pentru trup, pentru ca, astfel, sufletul să primească caracterul neschimbător iar trupul, nemurirea; şi, în sfârşit, omul să devină în întregime dumnezeu, îndumnezeit prin harul lui Dumnezeu devenit om; rămânând în întregime om, suflet şi trup, prin har” (John Meyendorff, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, traducere Pr. Nicolai Buga, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997) [4]„ Imi place începutul Bibliei. Dumnezeu face lumina şi apoi vede că e bună. Face uscatul şi apele, şi apoi vede că sînt bune . (Numai la om nu vede asta. Să fi fost de la sine· înţeles ?)” (Constantin Noica, Jurnal filozofic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.) [5] „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!»" (Geneza 1:28) [6]„Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” (Matei 17:20); „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face” (Ioan 14:12) [7] „Însă în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decît ceea ce-l ucide; pentru că el ştie că moare; iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaşte”(Blaise Pascal, Cugetări, traducere George Iancu Ghidu, Editura Ştiinţifică, 1992.) [8] Constantin Noica, Jurnal filozofic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.

02.04.2020