Comentariu la Blaise Pascal

Întrucât comentariul pe care l-am făcut se referă doar la un fragment din opera "Cugetări", am găsit de cuviinţă să includ întâi textul fragmentului la care mă refer în comentariu pentru a facilita urmărirea ideilor.

„Nimic nu este mai în măsură să ne facă a cunoaşte mizeria oamenilor decât examinarea continuei agitaţii în care îşi petrec viaţa.

Sufletul este aruncat în corp pentru sălăşluire de mică durată. El ştie că aici nu este decât un loc de trecere spre o călătorie veşnică şi că spre a se pregăti pentru această călătorie, n-are decât picul de timp cât durează viaţa. (...) Nimic nu este mai straniu în firea umană decât contradicţiile pe care le descoperim în ea cu privire la mai toate lucrurile. Omul este făcut ca să cunoască adevărul. El îl doreşte cu înflăcărare, îl caută; şi totuşi, când, după multă trudă, l-a găsit, orbeşte şi se încurcă în aşa fel încât te face să te îndoieşti că-l posedă cu adevărat. (...) Omul nu ştie pe ce treaptă să se aşeze. El trăieşte în rătăcire. Simte în el urme ale unei stări fericite din care a căzut şi pe care nu o poate redobândi; o caută cu nelinişte şi fără succes, peste tot, în întunecimi de nepătruns. (...)

Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?! Judecător al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de pământ; depozitar al adevărului; îngrămădire de incertitudine şi eroare; mărire şi lepădătură a universului. Dacă se laudă, eu îl cobor; de se coboară, îl laud şi-l contrazic mereu până ce reuşeşte să înţeleagă că este un monstru de neînţeles. (...)

Omul este aşa de mare, încât măreţia sa reiese şi din aceea că el se ştie nenorocit.

Un copac nu se ştie nenorocit. Este adevărat că, să te vezi nenorocit înseamnă să fii cu adevărat; dar înseamnă şi că eşti mare dacă ştii că eşti nenorocit. Astfel, toate nenorocirile omului dovedesc măreţia sa. Sunt nişte nenorociri de mare senior, nenorociri ale unui rege deposedat.”

(Blaise Pascal, Cugetări, trad. George Iancu Ghidu, Editura Ştiinţifică, 1992, pp.126-136, 152)

Blaise Pascal este un filosof pluricalificat al secolului al XVI-lea, secol adânc impregnat de influenţe carteziene. Acest secol, şi modernitatea în genere reprezintă, pe de-o parte, o reafirmare a spiritului religios, iar, pe de altă parte, o manifestare a neliniştii ce o conferă existenţa într-o lume încă nedescoperită. Pascal, apologet al creştinismului, face referire în acest fragment din opera „Cugetări” la problematica naturii umane în contextul modernităţii.

Apologia pe care filosoful o face diferitelor ipostaze ale omului pe care acesta le prezintă într-un raport de contrarietate vădită, abordând un stil asemănător tragediilor antice, are scopul de a prezenta omul ca pe o fiinţă duală. În perspectiva lui Pascal, omul are două componente, sufletul şi trupul. Acesta este apartenent al unei lumi sensibile prin suflet, iar al unei lumi grosiere prin trup.

În ceea ce priveşte ideile secundare ce decurg din acest fragment, putem vorbi, pe de-o parte, despre raportul dintre suflet şi trup, iar, pe de altă parte, despre poziţionarea omului în raport cu Dumnezeu în contextul gândirii şi al credinţei. În cazul raportului dintre suflet şi trup, Pascal se încadrează, într-o oarecare măsură, într-un curent impregnat de influenţe maniheiste considerând materialitatea o închisoare a părţii spirituale „sufletul este aruncat în corp”. Impropriu pentru catolicism, cult euharistic, Pascal plasează sufletul pe o treaptă superioară a existenţei devalorizând în chip vădit trupul. În ceea ce priveşte raportul dintre om şi Dumnezeu în contextul gândirii şi al credinţei, Pascal spune câteva idei esenţiale. Omul este infinit depărtat de nimic şi este infinit depărtat de Dumnezeu. În acest raport, omul se găseşte ca o fiinţă aflată deja în infinit, alt infinit deschizându-i-se spre a se afunda în el veşnic. Cunoscând împrejurările vieţii lui Pascal, putem afirma că sensul infinităţii omului in mod axiologic este de la nimic către Dumnezeu. În acest parcurs al omului dinspre nimic spre o continuă afundare în infinitul cel din urmă apar două ipostaze ale modului în care omul se raportează la realitate: gândirea şi credinţa. În concepţia lui Pascal, gândirea nu e capabilă să dea seama de sine, omul nu poate găsi şi stăpâni adevarul pe calea raţiunii, astfel, pentru a depăşi toate contradicţiile inerente naturii umane este imperios necesar ca omul să aibă credinţă.

Cât priveşte această idee pe care Pascal îşi fundamentează concepţia asupra raportului dintre suflet şi trup putem găsi un punct de vedere asemănător la Platon. Platon, fără să fie maniheu în chip desăvârşit, fără să considere că materia este din principiu rea, totuşi o devalorizează, şi prin acesta devalorizează şi trupul în faţa spiritului. Platon consideră că există doua lumi, una inteligibilă, a ideilor, şi una materială. Această lume materială reprezintă o concretizare infidelă a ideilor prin aceea că fiecare obiect, fiecare lucru ce există este ca formă de existenţă inferior ideii, arhetipului pe care îl întruchipează.(Cel mai concludent exemplu pentru acestea este mitul peşterii, omul, chiar eliberat din peşteră nu poate ajunge la cunoaşterea noetică -nous=idee- decât atunci când sufletul său trece în lumea ideilor.) Astfel, Platon afirmă că după moarte, sufletul este eliberat de cătuşele materialităţii şi este liber să treacă în lumea perfectă a ideilor.

Despre soluţia prin credinţă pe care Pascal o propune pentru depăşirea problematicii existenţiale a omului există şi opinii diferite. Printre acestea se numără cele ale filosofilor precum Jean Paul Sartre, care de la început pleacă de la alte premise. Pentru acesta, Dumnezeu nu există, deci depăşirea unor astfel de contradicţii despre care pomenea Pascal, şi a oricăror probleme de altfel, nu se poate face prin credinţă, ci prin asumare. Sartre consideră că „suntem singuri, fără scuză”, neavând un Creator care să ne îndrume, libertatea noastră este dusă la paroxism, dar şi responsabilitatea ce decurge din aceasta este pe măsură. Cât priveşte soluţia acestuia la dilemele vieţii, Sartre afirmă că „suntem ceea ce alegem să fim”, deci cu totul liberi să alegem şi cu totul responsabili pentru ce am ales. Acest sistem de gândire exclude cu desăvâşire existenţa unei naturi umane determinate, aşadar, toate problemele legate de constituţia firii umane trec din sfera unei cunoaşteri de nedobândit în sfera unor alegeri esenţiale pe care omul trebuie să le facă şi să şi le asume pe deplin.

Legat de raportul dintre suflet şi trup în concepţia lui Pascal mă simt nevoit să îmi exprim dezacordul din mai multe considerente. Voi aborda acest subiect din perspectivă teologică, perspectivă pe care de altfel, Pascal şi catolicismul în sine o împartăşesc. După cum am spus mai sus, viziunea filosofului asupra trupului se reduce la o închisoare de scurtă durată în care „sufletul este aruncat”. Din punctul meu de vedere, această viziune este eronată întrucât omul ca întreg, suflet şi trup, trebuie privit în perspectiva veşniciei. Este adevărat că după un număr de ani, ce adesea nu depăşeşte un secol, sufletul se desparte de trup pentru o perioadă exponenţial mai mare, însă viziunea noastră nu trebuie să se oprească aici. În perspectiva veşniciei, la Învierea cea de obşte, vor învia toate trupurile şi sufletele îşi vor recăpăta materialitatea, iar în veşnicie, omul va fi dinnou suflet şi trup, fiinţă duală. Mai mult decât atât, sufletul este incomplet fără trup. Putem spune că starea de tristeţe nu îşi are sediul în trup. Nu este niciun organ care să producă tristeţe. Când vorbim despre tristeţe, vorbim despre o apăsare sufletească. Ei bine, această durere a sufletului, trupul o exprimă prin lacrimi. Tot astfel bucuria, ce se naşte tot în suflet, trupul o exprimă prin zâmbet. Iată că, de fapt, trupul nu este mai puţin decât maniera sufletului de a se exprima, şi nu este mai puţin veşnic decât acesta.

Pentru a conchide, din textul lui Blaise Pascal se desprind următoarele idei. Omul este o fiinţă duală, alcătuită din suflet şi trup. Sufletul este superior ca formă de existenţă trupului, acesta din urmă fiind doar un loc temporar de sălăşluire în care „sufletul este aruncat”. Omul, în viaţă, caută adevărul dar nu-l poate nici dobândi nici stăpâni pe cale pur raţională, ci are nevoie de credinţă.

17.10.2019